Home | Aconcagua 2008 - Jurnal | Informatii Utile | Link-uri | Contact






























 

Dupa 3 ani de cand am primit de la un prieten cadou de ziua mea un poster cu Aconcagua si dupa ce am privit de cel putin 1095 de ori fotografia varfului lipita de oglinda iata ca eforturile noastre s-au concretizat in iarna emisferei nordice din 2007/2008. Din momentul in care am avut biletele rezervate am realizat cele mai prudente ture de-a lungul existentei noastre, de teama ca ceva, vreun deget scrantit sau o intindere de muschi sa nu se interpuna intre noi si calatoria noastra.


Sambata,
22/12/2007

La ora 7.30 incepem primele negocieri din calatoria noastra la aeroportul Otopeni; se pare ca personalul de la check-in nu mai vazusera un bagaj de mana asa de mare. Cand ne-au vazut hotarati sa imbracam/incaltam tot ce aveam in el, ne-au lasat in pace.

La 9.00 ne luam zborul cu avionul companiei Iberia (un fel de personal al avioanelor) pe ruta Bucuresti – Barcelona, Barcelona – Madrid, Madrid – Santiago de Chile. Deci, dupa o escala de 9 ore in Barcelona ( orarul se schimbase cu cateva saptamani in urma), 2 escale (cea de la Madrid a fost o supriza si pentru noi) si dupa 16 ore de zbor efectiv aterizam in Santiago de Chile. “Memorabil” din acest zbor ramane soft-ul de alocare a locurilor in avion reusind sa avem locuri complet separate desi eram un grup format din 2 persoane. De fapt, in avion, toata lumea facea schimb de locuri ( de la sot la sotie, de la tata la bebelusi cu pampersi).

Duminica, 23/12/2007

Aterizam pe la ora 10 dimineata la Santiago de Chile la +30 grade diferenta termica fata de Bucuresti. In aeroport completam mai multe formulare de diverse culori. Schimbam 60$ (cu comision). 1$=478 pesos chilieni si luam autobuz spre centru.

La ora 12 eram deja in cursa El Rapido spre Mendoza. Dupa “personalul” spaniol, reunosc ca nu aveam asteptari prea mari de la autobuzul chilian. Insa a fost sa fie cel mai confortabil autocar de 5 stele cu care am calatorit vreodata. Daca stau sa ma gandesc as fi preferat sa ma intorc in Europa cu el. Cand va avea El Rapido cursa spre Europa, credeti-ma merita! Daca vreti sa stiti cum e la 3000 m cu 100 km la ora.. luati El Rapido! Cafea, apa, dolce de leche….In zona, autocarele sau ratele dintre orase nu opresc decat la destinatie si cateva statii pe traseu. Asa ca degeaba asteptam noi pauza de tigare sau de toaleta…. Totul se face din mers, mai putin fumatul…..

La ora 18 ajungem in Mendoza unde erau +38 grade Celsius. Ne taram intr-un taxi care ne duce la Hotel Petit (unde facusem rezervare pe net), care, asa cum ii spune si numele are totul mic.. de la baie la lift, de la pat la scari….

Chliean road serpentries

Luni, 24/12/2007

Cea mai plina si agitata zi petrecuta in Mendoza. Mai intai de toate ne-am dus la Oficiul de Turism pentru a obtine permisele de ascensiune, acestia la randul lor ne-au trimis sa le platim in alta parte si apoi sa revenim. Reveniti la Oficiul de turism cu chitanta de plata (330 $/persoana) am completat niste formulare apoi am asteptat sa fim strigati pentru a ne ridica permisele. Urmatoarea oprire, agentia de magari, la care de altfel, facusem o rezervare prin internet (da, chiar se poate). Agentia se numeste Rudy Parra de care in principu am fost chiar multumiti. Apoi au urmat agentia pentru autobuze, pentru a ne face rezervare pentru autobuz-ul spre Puenta de Inca (Uspallata), magazin de echipament ca se ne procuram butelii de gaz, apoi Carrefour pentru a procura mancarea necesara expeditiei. Din pacate nu am gasit mancare care sa fie pe gustul nostru si am luat si noi ce am gasit, de fapt am avut o mare problema cu mancarea in Argentina amandoi.

De ce atata graba? Pentru ca a doua zi era Craciunul si totul era inchis.

Marti, 25/12/2007

Ziua de Craciun, nu prea am simtit-o ca atare. Atmosfera craciunului sudamerican nu are nici in clin nici in maneca cu binecunoscutul Craciun european, de fapt nu aduce deloc a sarbatoarea atat de asteptata de oamenii occidentali. In realitate fiecare zi este o sarbatoare pentru acesti oameni ai Americii de Sud si ca atare nu dau foarte mare atentie Craciunului. In principal ne-am plimbat prin Mendoza, si daca tot am numit acest oras am sa spun cateva cuvinte despre el. Mendoza este al patrulea oras ca dimensiune din Argentina, capitala districtului Mendoza, se afla in plin desert. Cu toate astea este un oras verde, cu multe parcuri ingrijite si alei strajuite de platani, si toate acestea deoarece oamenii au constientizat ca daca nu au grija sa mentina in permaneta orasul verde, desertul va intra peste ei. Orasul este foarte sistematizat, strazile il impart intr-o matrice perfecta si totul converge in cele cinci piete ale orasului. Pietele (Plaza Chile, Espana, Italia si San Martin) descriu un patrat perfect cu Piata Independencia in centru. Cladirile Mendozai reflecta foarte clar provenienta locuitorilor acestei parti de tara, arhitectura cladirilor fiind o combinatie armonioasa de arhitectura italiana si spaniola, pe alocuri cu elemente germanice. Orasul este inconjurat de vii si vinarii atent irigate cu apa ce se scurge din cordiliera andina. Viata in acest oras incepe dupa apusul soarelui, moment in care strazile, parcurile si terasele restaurantelor se umplu de oameni ce ies la plimbare sau pentru a-si lua acea cina tarzie. Orasul este linistit si plin de viata in acelasi timp sub imensele coroane ale platanilor.

Miercuri, 26/12/2007

La prima ora, (ora 6 AM) rupti de somn, incarcati de echipament, parasim hotelul, incarcam catrafusele intr-un taxi si ne indreptam spre autogara din Mendoza. Aici ne imbarcam in autocarul de Puenta de Inca si dupa 4 ore de mers continuu, suntem lasati pe marginea drumului in locul numit Los Puquios unde ne astepta rabdator unul din baietii lui Rudy Parra. La Los Puquios, dupa ce ne sunt cantarite bagajele, reconfigurate partial, alocate pe catari si stabilit pretul, suntem transportati cu masina tip duba la Punta de Vacas (2300m) (podul vacilor), intrarea in traseu pentru Ghetarul Polonez .Era ora 11.

Punta de Vacas
 

De aici, pe un soare criminal, ne-am inceput aventura andina. Drumul serpuieste de-a lungul vaii tinand in dreapta Rio Vacas (raul vacilor), cu suisuri si coborasuri. Mergand singuri in tacere am ajuns in 5 ore si cu ceva vant in fata, la prima noastra escala, Pampa Lenas (2800m), punctul de check-in al rangerilor din Aconcagua. Aici, pustiu, in afara de un ranger care s-a grabit sa ne verifice permisele si sa ne treaca intr-un registru, mai era un tanar argentinian care-si omora timpul pe acolo. La o ora au sosit si catarii condusi de un tip cu pinteni, pantaloni de piele si palarie cu boruri largi, desprins parca dintr-o pelicula western. Dupa descarcarea bagajelor am observat ca o parte din mancare, datorita zdruncinaturilor era cam maltratata si imprastiata peste tot, pana si in plastici. Ne-am montat cortul, ne-am curatat lucrurile, am mai reconfigurat din bagaje, am facut cateva poze si ne-am culcat.

Pampa de Lenas

 Joi, 27/12/2007
Strangem cortul, pregatim rucsacii pentru catari si  la ora 8 parasim Pampa de Lenas. Traversam raul vacii pe un pod metalic si incepem sa tinem partea dreapta a vaii. Ziua este frumosa, soarele este foarte puternic. In jur se vad muchile inzapezite ale muntilor, pe creste a nins noaptea trecuta. Traseul urca si coboara pe valea punctata de vegetatia pitica si intepatoare. Ajungem mai repede decat ne-am asteptat (6 ore) la Casa de Piedra (3200 m), un vechi refugiu construit din pietre (nu se mai foloseste in prezent) in spatele unui mare bloc de stanca. Catarii cu bagaje au ajuns odata cu noi, asa ca ne punem pe facut ceva de mancare. Chiar langa tabara este un izvor. Vremea se strica spre seara si se raceste asa ca ne grabim sa ne culcam.

 

Casa de Piedra

Vineri, 28/12/2007
Dimineata, ne trezim la ora 7.00, mancam ceva strangem bagajele si ne incepem urcusul catre tabara de baza, Plaza Argentina. Din acest punct, Casa de Piedra, parasim valea si raul vacilor (Rio Vacas) si ne indreptam spre o vale perpendiculara pe aceasta. Traversam in prealabil raul, nu foarte adanc (doar pana la jumatea gambei) dar foarte rece si ne inscriem pe firul vaii pe partea dreapta a raului ce o strabate. Chiar la inceputul vaii ne taie calea trei lame sprintene. La inceput valea urca mai abrupt pana intr-o sa unde ne apare pentru prima oara in fata varful Aconcagua, precum si vecinul sau mai mic Ameghino (5880 m). Varful este de-a dreptul impresionant, acoperit de zapada si inconjurat de culmi rosietice. Mai trecem o data raul. In acest punct intalnim primele grupuri de alpinisti ce coboara de sus, in general americani. Niciunul nu facuse varful, vremea proasta, ninsoarea si frigul din ultimele zile i-a secat de forte si de vointa. Din aceasta mica sa valea se largeste, si inclinatia scade, in dreapta si stanga este marginita de culmi aride cu forme stancoase ce amintesc de art-nouveau. Peisajul este deosebit pentru noi. Incepe sa bata un vant rece dinspre Aconcagua, desi soarele isi arunca razele necontenit, vantul asta ne intra repede in oase.

Tinem valea pe partea stanga, si ajungem in jurul orei 16 in Plaza Argentina (4200 m). Ne indreptam spre corturile agentiei lui Daniel Lopez (reprezentantul agentiei Rudy Parra din Plaza Argentina) pentru a ne recupera echipamentul. In tabara de baza nu erau foarte multe corturi asa ca gasim repede un loc de cort mai retras si ne instalam cortul, mancam ceva si ne culcam pentru ca durerile de cap au inceput.

Aconcagua & Ameghino

Sambata, 29/12/2007

Zi de odihna in tabara de baza. Nu am dormit prea bine. Ne cam doare capul pe amandoi.

 

Plaza Argentina (Base Camp)
 

Duminca, 30/12/2007 

Azi trebuie sa facem un prim pas catre varful Aconcagua, mai exact mutarea unei parti din echipament in Camp 1 (4900 m pe harta, 4980 m dupa altimetrul meu). Ne simtim destul de bine, ziua este placuta si senina. Incepem sa urcam pe o vale plina de bolovani si grohotis, la stanga se inalta un perete, la dreapta un ghetar acoperit in mare parte de grohotis. Inaintam constant incercand sa nu fortam in nici un fel plamanii. La iesirea din vale, traversam un camp de penitentes (formatiuni glaciare specifice anzilor, au forma unor ace verticale de gheata, unele de statura unui om).

Penitentes

Urmeaza o portiune mai putin abrupta cu suisuri si coborasuri peste grohotisuri si bolovani. Pe drum intalnim multe grupuri ce coboara din Camp 2 (tabara superioara de la 5900 m), nici unul dintre ele nu a ajuns pe varf, toti se plang de frig si vant si vorbesc de Camp 2 ca de un taram al groazei. Hm, mergem mai departe si ajungem la altitudinea 4700 in fata unei pante mai abrupte de grohotis si bolovani (aveam sa aflu mai tarziu ca, de fapt, toata panta respectiva era un ghetar complet acoperit de pietre), panta ce ne va scoate in Camp 1. Aici simtim primele intepaturi in ceafa. Urcam incet panta, foarte obositoare (doi pasi inainte, unul la vale), tinand in dreapta peretele varfului Ameghino (5880 m). Cu fiecare pas durerea imi invaluie treptat creierul. Ajunsi sus, la finele pantei se deschide un platou arid pe alocuri punctat de palcuri de penitentes. Ne asezam jos, ne tragem sufletul, deja capetele noastre parca sunt acoperite de niste turbane de durere, cefaleea s-a instaurat complet. Lasam un rucsac cu echipament si incepem sa coboram incet incet, creierul parca imi este de gelatina. Cu toate astea simt ca odata cu pierderea din altitudine durerea imi slabeste, nu acelasi lucru i se intampla si Laurei.

Ajunsi in tabara de baza, hotaram ca a doua zi sa nu ne mutam in Camp 1 si sa ne odihnim o zi.

Camp 1 (4900 m)


Luni, 31/12/2007

Ne odihnim, mancam cate ceva, mancarea este o problema, deja simt o pierdere a apetitului. Nu o pun pe seama altitudinii dar nimic din ce am la mine de mancare nu imi place. Ne simtim mai bine. Laura continua sa tuseasca.
 

In Base Camp
 


 

 

Marti, 1/01/2008
Prima zi a anului 2008. Dupa o noapte in care Laura nu prea a dormit din cauza tusei, hotaram sa inaintam spre varf. Pe Laura o doare din nou capul. Urcam usor spre Camp 1, nu prea mai intalnim oameni. Nici in Camp 1 nu prea sunt asa multe corturi. Montam cortul, ne facem ca mancam ceva si terminam si ziua asta.

02/01/2008

Vreme super, ma simt ok, Laura nu, tuseste intr-una si o doare capul, ma cam ingrijoreaza dar ma abtin de la comentarii. Hotaram sa facem o tura pana in Camp 2 sa ducem o parte din echipamente. Incepem sa urcam dar Laura renunta dupa 30 min datorita tusei. Continui singur spre saua Ameghino (5400 m). Ajuns in sa un vant rece ma invaluie, imi pun manusile de puf si bentita de windblock la gat pe post de fular. In sa, se despart 2 drumuri, unul face stanga tinand muchia catre Camp 2, celalalt merge pe o curba de nivel direct in fata (aveam sa aflu mai tarziu ca merge catre tabara Guanaco, o tabara pe o ruta care vizeaza varful dar foarte ocolitoare, avantajul acestei rute este ca urci trepte mici de altitudine). Continui sa merg catre Camp 2, panta devine mai abrupta. Pentru moment nu ma prind pe unde o ia traseul, in fata mea se vede varful si Ghetarul Polonez. Intalnesc 3 oameni coborand din Camp 2, foarte obositi, doi dintre ei facusera varful cu o zi in urma pe ruta Falso Polaco. Tot de la ei aflu ca mai am de mers jumatate de ora pana in Camp 2, pe o curba inghetata ascendenta. Nu mai fac ultima parte, las echipamentul dupa un bolovan si cobor in Camp 2. Nu ma doare capul dar sunt foarte oboist. In Camp 1, vorbind cu unul cu altul, aflu cu mirare ca majoritatea urmeaza ruta prin tabara Guanaco. 

Camp 1 este chiar intinsa ca suprafata, ea se intinde de fapt pe o diferenta de nivel de 100 m. Exista si sursa de apa, un rau de ghetar ce serpuieste printre penitentes, cateodata este foarte tulbure si ciocolatiu la culoare dar nu-ti mai pasa acolo de amanuntele astea.

03/01/2008

Hotaram sa ne mutam in Camp 2 (o greseala, ar mai fi trebuit sa stam in Camp 2). Urcarea pana in Camp2 ne ia 8 ore (cam mult dar suntem foarte obositi in special eu), nu intalnim oameni, si ajunsi in tabara intalnim doar 2 englezi intr-un cort (acestia intentionau sa plece spre varf chiar in seara respectiva). Englezii ne ofera cate un ceai, probabil ca aratam cam nasol. In Camp 2, frig rau si un vant care nu ne lasa sa respiram. Intindem cortul cu pretul multor gafaieli, topim niste gheata, facem un ceai si ne culcam.

04/01/2008

Dimineata, pustiu in Camp 2, cei doi englezi au plecat spre varf. Laura continua sa tuseasca, m-am obisnuit cu acest fond sonor. Pe la 12 apare un tip jovial si intr-o forma foarte buna, Jean Pierre din Belgia, partea interesanta este ca stia cateva cuvinte romanesti (sotia lui este romanca). Stam la vorba cu el vreo ora si el pleaca jos. Ramanem singuri in Camp 2. In rest nimic deosebit, doar secventa repetitiva, ia pioletul-sparge gheata-fa ceai. Din pacate nu mai putem sa mancam, …nasol. La miezul noptii se intorc englezii epuizati. Le oferim ceai. Unul dintre ei abia mai misca insa ne spune ca se simte bine. Ajunsesera pe varf.

05/01/2008

Doar o alta zi la baza ghetarului polonez. Nu ne simtim prea bine, am renuntat sa mai incercam traseul direct peste ghetar, o sa incercam Falso Polaco. Jean Pierre a urcat in Camp 2 cu fiul sau Pablo. Au mai aparut cateva corturi. Aici bate vantul mereu, temperatura este cateodata foarte scazuta, ajungand si la -30 celsius, Mi-au aparut pe maine niste basici ca urmare a expunerii lor la soare si apoi la vant. Ma ustura rau, aproape ca plang in cort. Mai ies din cort si le bag in gheata. Am facut o supa dar nu am reusit sa o mancam, am aruncat-o. Am hotarat sa incercam a doua zi de dimineata sa urcam spre varf.

06/01/2008

Plecam dimineata, la ora 5.00 spre varf. Traseul Falso Polacos trece pe la baza ghetarului Polonez si urca spre dreapta ascendent pana intr-o sa. Inaintam cu coltarii in picioare si cu betele, zapada este inghetata bocna. In dimineata asta nu-i asa frig si vantul este chiar prietenos. Cu toate astea inaintam greu. Ajungem in sa, ne odihnim putin. Din sa se intra treptat intr-un platou usor ascendent, dar noi inaintam foarte greu. Ne intalnim cu Jean Pierre care cobora singur, fusese intr-o tura de aclimatizare putin mai sus. Ne-a spus ca avem sanse sa nu ajungem pe lumina pe varf. Aceasta afirmatie dar mai mult faptul ca eram epuizati ne face sa luam decizia coborarii inapoi in Camp 2. Dupa ce am coborat la cort, ne-am simtit extrem de obositi, aproape toata ziua am lancezit in cort.

Sunrise at 6000m

 


07/01/2008

Stationam in Camp 2. Preparatul ceaiului a devenit un efort considerabil pentru noi. Maine facem o incercare spre varf. Incep sa-mi pun intrebarea:”Sa fie varful asta prea mare pentru mine? Posibil”.

 

08/01/2008

Plecam la 3.30 dimineata. Este foarte frig, plasticii Laurei s-au rigidizat asa de tare, cu greu am reusit sa le introducem ghetutele interioare. Nu parcurgem prea mult din traseu, suntem foarte epuizati, Laura decide sa ne intoarcem la cort si in ziua aceea sa coboram in tabara de Baza (Plaza Argentina). Ea spune ca nu mai asa mai avem o sansa sa ajungem pe varf, trebuie sa coboram sa ne odihnim 1-2 zile si sa mancam (de 6 zile nu am mancat aproape nimic). Intorsi la cort, ne-a luat 2 ore sa ne incalzim picioarele inghetate. Am mai dormit putin, strans si plecat in jos. Ajunsi la Camp 1 unde era o gramada de corturi (foarte multe echipe de americani cu ghizi si super echipamente; erau echipe de cate 10-15 oameni; personal nu am vazut membrii ai acestor echipe mai sus de Camp 1, probabil erau doar in team-building pe acolo) am pus cortul si am lasat in el aproape tot echipamentul. Hm, Laura m-a atentionat ca cortul nu sta prea bine dar nu mai imi pasa, eram prea obosit. Apoi am coborat in tabara de baza unde urma sa stam si ziua urmatoare sa ne refacem. O alta greseala este ca am stat prea multe zile in Camp2 incercand sa razbatem spre varf.

 

9/01/2008

In tabara de baza, agentiile de transport cu catari detin si niste corturi unde servesc mancare gatita (costul este cam piperat ce-i drept). Asa ca decidem sa mancam 2 mese gatite la ceste corturi. In timp ce serveam masa intr-unul din aceste corturi, ce-i care gateau au auzit-o pe Laura tusind intr-una si i-au recomandat “mate de coca” (un fel de ceai facut din frunze de coca cu un gust placut, usor aromat), ca fiind bun pentru gat si pentru dureri de cap. Chiar ei ne-au furnizat acest ceai pe gratis. Se pare ca are ceva efect pentru termen scurt. Am mai avut norocul sa ne intalnim cu niste norvegieni care coborau si ne-au dat niste mancare uscata la plicuri, foarte buna pentru altitune si usor de facut. Incepem sa ne simtim mai in forma. Cat am stat prin tabara am avut parte de 2 intalniri interesante. Una dintre ele cu o echipa formata din 2 romani (Adrian si Lucian) care ajunsesera in tabara de baza cu o zi in urma. Am simtit o placere deosebita sa intalnesc romani la o distanta asa de mare de casa. Cea de-a doua intalnire a fost cu 2 spanioli (Raul si Elena) care coborasera de pe varf (urcasera pe ruta Guanaco).Raul (avea un suflet de poet si se supranumea “visatorul din Anzi”) tocmai isi finaliza un proiect personal pentru care plecase din Spania cu mai bine de un an in urma, venind in America de sud si parcurgand-o de la Ushuaia (Tara de Foc) pana in Caracas (Venezuela) si urcand cele mai inalte varfuri din fiecare tara andina (Aconcagua il lasase la urma ca pe cireasa de pe tort). Omul traise printre indieni, localnici, prin jungle, pampas, munti…pentru a cunoaste esenta acestui continent. Si daca sunteti curiosi sa aflati cu ce se ocupa Raul in Spania.. ei bine.. era insamantator de porci. Ok, sa revenim la noi. Planul Laurei era ca a doua zi sa parasim tabara de baza si sa atacam varful din scurt, adica urcand la Camp 1 (dormit o noapte), Camp 2 (dormit o noapte) si varful. Asta era ultima tentativa.

 

10/01/2008

Ziua incepe cam urat, frig si bate vantul foarte tare. Plecam spre Camp 1 urcand destul de repede si constant. In Camp 1 era foarte frig si batea vantul dar faptul ca, odata ajunsi acolo, nu ne-am mai vazut cortul ne-a creat adevarate emotii. Am gasit cortul la pamant, cu betele scoase si bagate sub tenda si cu niste bolovani pe el. Cineva binevoitor si destul de intelept ne facuse un bine. Am remontat cortul intr-un loc mai ferit de vant si ne-am bagat in el. Aveam picioarele inghetate asa ca am folosit manusile pe puf pentru a le readuce la temperatura umana. Spre seara vremea a devenit mai prietenoasa, a incetat sa ninga si chiar a iesit soarele, am mai iesit putin din cort, facut un ceai.

 

11/01/2008

Ne simtim relativ bine. Urcam spre Camp 2, am ajuns intr-un timp rezonabil. In Camp 2 sunt vreo 8 corturi. Pregatim ceai pentru a 2-a zi, mancam niste mancare norvegiana uscata si ne culcam.

12/01/2008

Ne trezim la 5.00 dimineata, ne echipam si plecam spre varf. Temperatura este foarte scazuta si in curand imi ingheata mainile si picioarele, desi port bocanci dubli, sosete groase precum si manusi duble. Imi misc in permanenta degetele in bocanci mentinandu-le la o temperature suportabila, in schimb mainile mi-au inghetat complet si nu le mai simt. Manusile au fost un exemplu clar de echipament de brand de renume care nu-si respecta calitatile din specificatii. Noroc ca Laura mai avea la ea o pereche de manusi de polar si niste supramanusi. Astfel ca am putut sa continui drumul fara sa mai ma gandesc daca raman fara degete sau nu. Nu inaintam foarte repede dar constant. Ajunsi la refugiul Independencia, facem o pauza. Aici deja era multa lume care venea de pe traseul clasic dinspre Camp Berlin. Tot aici am vazut cazuri de epuizare cum n-am vazut niciodata, o echipa de 2, primul mergand in 4 labe si al doile manandu-l de la spate (si astia 2 asa epuizati cum erau chiar au ajuns pe varf), altii pur si simplu nu se mai puteau ridica de jos, o tipa americanca cu 2 ghizi dupa ea aiura si radea intr-una. 

De la refugiul Independecia se urca un mal de zapada pana intr-o muchie si de acolo spre stanga se urmeaza o nesfarsita curba ascendenta pana la baza Canaletei (un fel de culoar cu zapada, gheata si bolovani numita Grand Traverse). Ajungem destul de obositi la baza Canaletei, unde erau multi alpinisti care se odihneau, multi dintre ei renuntand sa mai faca varful. Bem ceva ceai, si hotaram sa mergem mai departe fara sa mai stam sa ne odihnim. Ne uitam la panta Canaletei si consideram ca putem lasa pioletul jos si mergem doar cu coltarii si betele. Lasam si rucsacul si incepem urcarea Canaletei, de fapt am fost ultimii care urcam spre varf. La inceput urcam constant, Laura era mai in forma decat mine, eu trebuia sa ma opresc sa pompez aer in plamani (prin inspirari/expirari repetate). Pe Canaleta coborau cativa alpinisti foarte extenuati. La un moment dat am intalnit niste tipi din Guardia Montana (un fel de vanatori de munte de pe la noi) ce carau la vale pe un alpinist semiconstient (avea ochi dati peste cap, nu se mai se tinea pe picioare si scotea niste sunete ciudata). Ajungem la 100 m sub varf (dar inca nu se vedea varful propriu zis). Ne intalnim cu cateva grupulete de alpinisti care coborau. Urc din ce in ce mai greu, Laura se opreste mereu sa ma astepte (deh, tigarile astea…), ea pare mai in forma decat mine. Iesim de pe portiunea de zapada si incepem sa ne cataram pe niste bolovani mari si la un moment dat atingem un platou larg in mijlocul caruia trona o mica cruce argintie.

On the Summit
 

Nu-mi venea sa cred, ajunsesem pe varf. Era ora 19 cred (pe Aconcagua nu am stiut nicioadata exact cat este ceasul, il dereglasem jucandu-ma la el si apoi timpul nu a mai contat). O mare implire am simtit atunci, ca un fluid care-mi invada corpul si spiritul deopotriva.

Aconcagua Summit
 

Pe varf eram singuri, ceea ce m-a bucurat enorm, nefiind stingherit de nimeni si putand face poze in voie. Vantul nu mai batea asa puternic si era vizibilitate foarte buna, se putea zari Cordiliera Ramada cu varful Mercedario si vulcanul Tumpungato. La picioarele nostre se intindea toata cordiliera Anzilor. Celebrul perete sudic al Aconcaguai era de-a dreptul impresionant cu pantele sale aruncandu-se parca intr-un hau infinit. Se pare ca pana la acea data nu il urcase nimeni in sezonul respectiv.

Aconcagua Southwall

Pe varf se afla un registru intr-o cutie de aluminiu. Era completat tot, pana la ultima pagina (ultima inregistrare 7.01.2008). L-am rasfsoit putin sa vad daca au mai fost si alti romani in acest sezon. Am facut poze cu varful si cu peisajul din jur ce parea parca privit din avion. Am stat pe varf cam 40 min.

On the Summit
 

Am inceput sa coboram incet, fara sa ne grabim, in 20 min am coborat Canaleta (pe care o urcasem in doua ore jumatate). Ne-am recuperate rucsacul si am pornit la vale spre Camp 2. Pe drum ne mai opream sa facem poze sau sa mai bem un ceai.

Andins Layers

 

 

Ne simteam obositi dar relaxati in acelasi timp, un spirit relaxat intr-un corp obosit. Am ajuns la cort pe la ora 23, tocmai se intunecase. Am baut un ceai si am adormit rapid.

13/01/2008

Ne sculam mai tarziu, strangem bagajele, mai facem niste poze cu locurile si plecam in jos spre Camp 1. In Camp 1, multe corturi, ne luam cateva lucruri ce le lasasem aici si continuam in jos spre PlazaArgentina. In drum ne intalnim si cu echipa de 2 romani pe care o intalnisem in tabara de baza. Erau intr-un cort pe la 4700 m.

On the way back to Base Camp
 

Am stat cu ei la o vorba vreo ora (ne-au spus ca vor sa incerce ruta prin Guanaco) si apoi am continuat spre tabara de baza. Ajunsi aici, am gasit cu greu un catar liber pentru a doua zi. Vroiam ca a doua zi sa coboram pana jos in drumul national (de obicei din tabara de baza PlazaArgentina se fac 2 zile pana jos). Si restul serii am stat la discutii cu un cuplu din Germania (Christian si Silke) cu care ne intersectasem in apropierea varfului.

 

14/01/2008

Ne-am trezit la ora 8 si ne-am dus echipamentul la agentia de transport cu catari. Apoi la ora 11 am inceput coborarea. Ne astepta o zi lunga, aveam sa coboram intr-o zi ce urcasem in 3 la venire. Toti cei 42 km i-am coborat aproape fara oprire, oprindu-ne doar sa facem cateva poze si sa ne descaltam la trecerea raurilor. La ora 8 seara am ajuns la Pampa Lenas, punctul de check-in, am facut check-out la rangeri si i-am rugat sa ia legatura cu cei de la agentia de transport echipament sa ne astepte jos la drumul national pentru a ne duce la un hotel. Cand am ajuns, toti se uitau la noi ca la extraterestri. Sa aratam oare asa ciudat, ne-a schimbat Aconcagua fizic asa de mult? La Pampa de Lenas era plin, corturi, masute, scaunele, multa lume la discutii si o berica, o adevarata atmosfera de picnic, fata de pustiul care l-am intalnit aici cu 20 de zile in urma. Ne-am refacut provizia de apa si am pornit din nou la vale. La vale e impropriu spus, pe vale da dar la vale nu prea e caci se urca si se coboara in permanenta. In curand s-a intunecat, peisajul mi se parea schimbat fata de cel de la urcare, raul era mult mai furios si mai lat, pe alocuri poteca ajungea sa atinga raul, ceea ce cu 20 de zile in urma nu se intampla. La ora 1 noaptea am ajuns in apropiere de soseaua nationala (1 Km), in preajma unui vechi adapost din piatra. Aici, in intuneric, ne asteptau cei de la agentie cu un jeep si cu echipamentele noastre. Erau cam morocanosi ca-i facusem sa ne astepte pana la ora aceea inaintata, dar o atentie pentru o bere le-a readus zambetul pe buze. Ne-au dus la un hotel, undeva in localitatea Penitentes, de fapt este o asezare statiune cu cateva hoteluri si un telescaun. La hotel, obositi morti, ne-am luat o camera, si acolo ne-am privit in oglinda pentru prima data dupa 20 zile. Da, categoric, aratam altfel, Aconcagua isi lasase stigmatul pe fetele noastre. Ne-am facut unul la altul niste poze pentru a imortaliza aspectul acela de “cangachero”, am facut un dus, probabil cel mai placut dus pe care l-am facut vreodata si ne-am culcat rupti de oboseala.

On the way to the civilization

 

15/01/2008

Dupa ce am dat o fuga pana la Puenta de Inca (la 6 Km de Penitentes) ca sa vedem podul incas, o costructie destul de interesanta ca aspect, am luat autocarul spre Mendoza si la sfasitul a 4 ore de mers continu am ajuns la Mendoza. Ne-am cazat la un hotel din centru, nu foarte departe de Plaza Independencia.

16-19/01/2008

In urmatoarele 4 zile am vizitat imprejurimile Mendozai. De fapt noi ne-am fi dorit sa dam o fuga pana in Patagonia sa vedem Fitz Roy si Cerro Torre sau ghetarul Perito Moreno, dar din pacate nu am gasit bilete de avion si cu autocarul se faceau doua zile pana in Patagonia. Asa ca am ramas in zona. Intr-una din zile am vizitat celebrele vii si vinarii din jurul Mendozai, vii ce rasar direct din desert si care stau la originea soiului de vin Malbec. Alta zi am petrecu-to vizitand canionul de Atuel, un canion destul de lung si adanc format dintr-o multitudine de tipuri de roca, de la calcar, lava vulcanica pana la ciment in forma naturala. La capatul acestei ture am avut parte si de o partida de rafting (prima din viata noastra) printr-un peisaj semi-montan deosebit de frumos. In ultima zi petrecuta la Mendoza ne-am dus la niste bai termale, Cacheuta, la vreo 40 Km de Mendoza, pozitionata pe o vale de gresie rosiatica.

 

20/01/2008

E vremea sa facem drumul intors spre Chile, asa ca de dimineata, la prima ora ne urcam in autocarul de Santiago. Drumul se desfasoara normal serpuind pe serpentinele andine, trecem pe langa Aconcagua, la un moment dat vedem vulcanul Tupungato, si ne oprim in vama chiliano-argentiniana. Aici, multe autocare, control la sange, verificari de pasapoarte, dat jos bagaje, scanate, verificate, reincarcate, in total aproape 4 ore. Ca un comentariu, din cate am observat din discutii cu argentinienii cat si a impresiei lasate de aceasta vama asa de stricta, argentinienii si chilienii nu prea se iubesc, desi in esenta sunt acelasi popor, vorbesc aceeasi limba, arata la fel, se imbraca la fel, au traditii si istorie comuna, ce mai, acelasi popor despatit de o politica diferita. Ajunsi la Santiago, ne-am cazat intr-un hotel, nu prea departe de centru dar nici prea aproape. Ce era ciudat la acest hotel era faptul ca totul, de la curtea interioara, scari, camere, pana la costumatia si tunsura cameristelor aducea a décor de telenovela de epoca.

 

21/01/2008

Toata ziua am haladuit prin Santiago, oras situat intr-o depresiune stearpa, mare cam cat Bucuresti. Orasul are o atmosfera ciudata, un mix intre cartiere vechi cu case vechi si cam prafuite si cartiere noi rezidentiale cu blocuri chiar elegante. Orasul este impanzit de parcuri si biserici de toate felurile, de la arhitectura coloniala, baroc timpuriu pana la gotic catalan. Cu alte cuvinte este un oras la granita dintre civilizatii si epoci.

 

22/01/2008

La pranz ne desprindem in cele din urma de pamanul Americii de Sud, avand in fata un drum lung spre casa cu o mica intrerupere la Madrid. Aici ia sfarsit aventura noastra andina, o experienta unica si extrem de interesanta pentru noi.

Si ca niste observatii de incheiere: Anzii se manaca cu alta lingura decat Alpii, ascensiunea unui varf inalt din Anzi, pornind de la lungul mars de apropiere, ascensiunea finala si terminand cu retragerea spre civilizatie presupune niste eforturi foarte mari, atat fizice, psihice cat si de logistica. Mancarea, care este buna si mancabila in munti de pana in 5000 m, este total nefolositoare dupa aceasta altitudine, iar fara o alimentatie corespunzatoare nu razbesti in acesti munti desenati la alta scara decat muntii Europei. Cat despre oamenii Americii de sud si in particular ai Argentinei, m-au uimit prin candoarea lor, oameni extrem de comunicativi, oameni cu care puteam sa stau de vorba ore in sir fara sa le cunosc limba, oameni care nu masoara totul in pesos, oameni mandrii si zambitori, toleranti si prietenosi, oameni care stiu sa guste din plin prezentul si clipa fara sa-si faca prea multe probleme asupra viitorului, spirite libere si relaxate. Si stau sa ma intreb, oare acestia sa fie oamenii noi, acesti oameni din “lumea noua”? Oare Europa atat de macinata de orgolii a uitat sa traiasca cu adevarat? Unul dintre condimentele acestei calatorii au fost oamenii intalniti, localnici zambitori, spirite libere ce iubeau revolutia dar o priveau ca pe o poezie, precum si occidentali in treacat sau stabiliti prin lumea noua, calatori si visatori intr-o lume cu valori inca nealterate.

Parteneri:www.catchocolate.ro